Predica la Duminica – VINDECARII ORBULUI DIN NAŞTERE

HRISTOS A ÎNVIAT!

 

Iubiţi credincioşi!

Minunea relatată în Evanghelia care s-a citit azi la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie şi care este foarte lungă (capitolul 9 în întregime din Evanghelia de la Ioan) şi pe care urmează să o tâlcuim, nu este vindecarea unui orb care şi-a pierdut lumina ochilor în urma vreunei boli postgenitale, ci este vindecarea unui orb din naştere, orb care, din întunericul vieţii embrionare a ieşit într-un alt întuneric, care nu i-a îngăduit vreodată să vadă lumina soarelui.

Evanghelistul, insuflat de Dumnezeu, a dat atâta importanţă acestei minuni şi convorbirilor prilejuite de ea şi evenimentelor de după ea, încât a consacrat un întreg capitol acestei povestiri; de aceea vindecarea orbului din naştere este o parte foarte instructivă a Evangheliei şi prin urmare tâlcuirea ei se va face mai pe larg (chiar dacă se va face fragmentat datorită conţinutului mare de informaţii în această privinţă).

Această minune s-a petrecut în Ierusalim, oraşul cel sfânt, care însă în vremea Mântuitorului era vizuina fiarelor şi a şerpilor veninoşi. Acolo era reşedinţa conducătorilor pe care invidia, egoismul şi ura îi făcuse orbi de nevindecat şi păcătoşi de neîndreptat, iar vremea în care s-a săvârşit minunea a fost una din marile sărbători.

Iată cum începe Sfântul Evanghelist Ioan relatarea sa: -IOAN 9,1: “Şi trecând Iisus, a văzut un orb din naştere”. Pentru ca să poată fi înţelese mai bine aceste cuvinte, este bine să medităm asupra sfârşitului capitolului precedent: -IOAN 8,58-59: “Iisus le-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă: Eu sunt mai înainte de a fi fost Avraam. Deci au luat pietre ca să arunce asupra lui. Dar Iisus S-a ferit şi a ieşit din templu şi trecând prin mijlocul lor, S-a dus”, neatins de ei. În acea clipă trecând, a văzut un orb. Oricare altul, în urma unui astfel de atac din partea compatrioţilor lui, ar fi scuturat praful de pe picioare şi ar fi fugit, însă Domnul, Cel blând, liniştit şi mai sfânt decât toţi sfinţii, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, ca şi cum ar fi ieşit de la vreo sărbătoare sau de la vreun praznic pe care l-ar fi organizat mai-marii poporului în cinstea Sa, Se grăbeşte să facă bine poporului printr-o mare minune. În sufletul cel sfânt al Mântuitorului nu avea loc nici urmă de amărăciune, ci era gata să reverse comorile bunătăţii Sale de minuni binefăcătoare pe faţă şi spre folos obştesc.

El vindecă un om şi de această vindecare mulţi alţii pot să se folosească. Nu există putere mai nobilă şi mai creştinească, decât să facem bine altora şi mai ales acelora care ne prigonesc. Aşdar, Domnul S-a oprit lângă orbul care şedea la poarta templului sau la poarta cetăţii şi cerşea, voind să-i facă mult bine. În această privinţă, Sfântul Ioan Gură de Aur zice: “Domnul a mers de bunăvoie spre acea cetate, căci El a văzut pe orb, nu orbul I-a ieşit în cale”. A văzut un orb din naştere. Ne vine greu şi ne întristăm când trăim într-o casă fără lumină îndestulătoare; dar să-şi închipuie fiecare cât de tristă şi de lipsită de bucurie este viaţa unui om, care trăieşte totdeauna într-un întuneric nepătruns şi adânc, fără să vadă vreodată lumina soarelui, cerul şi stelele lui, minunile firii, strălucirea din ochi a părinţilor lui, vederea îmbucurătoare a persoanelor apropiate de el. Dacă pentru noi cei ce vedem, numai lumea cea nevăzută este plină de taine, pentru orb şi cea văzută este la fel de tainică. Ei s-ar socoti fericiţi dacă măcar o singură zi ar putea să vadă cele pe care noi le vedem în fiecare zi şi să se bucure de această vedere. Cât de mult ar trebui să-L preamărim pe Dumnezeu că nu ne-am născut orbi, sau că nu ne-am pierdut vederea pe parcurs! Şi cât ar trebui să compătimim pe fraţii noştri care au avut nefericirea de a-şi pierde lumina ochilor! Aşadar, pe un astfel de orb l-a văzut Iisus. Până atunci, l-au văzut şi l-au compătimit mulţi, dar nici unul nu l-a văzut vreodată în felul în care îl vedea Cel ce şedea lângă el în clipa aceea.

Se afla lângă el Hristos-Domnul, Dumnezeul Cel ce Se coborâse din cer, dar orbul nu-L vedea! Nu înţelegea prilejul nepreţuit care se prezenta în viaţa lui cea oarbă. O! Mântuitorul nu lipseşte niciodată de lângă noi, urmăreşte cu multă dragoste necazurile noastre, fără ca noi să-L vedem, precum urmăreşte o mamă iubitoare paşii şovăitori ai copilaşului ei, din dosul unei perdele. Nu-i de mirare de ce deosebire este între noi şi Iisus! Noi dăm să trecem cât mai repede pe lângă “lazării” lumii acesteia, neputând răbda suferinţa lor, pentru că suntem incapabili în faţa ei. Bani n-avem, putere n-avem, inimă n-avem – n-avem nimic în faţa suferinţei. Deci fugind de “lazări”, fugim de propria noastră nimicnicie.

Aşa şi ucenicii, delegaţii noştri de lângă Dumnezeu. Îl întrebau pe Iisus: -IOAN 9,2: “Învăţătorule, cine a păcătuit? acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?”. Când nu poţi face nimic, faci “ştiinţă”, întrebi de cauză, iar când cauza e un păcat, faci morală. Oricum, chiar încercuiţi în neputinţă, încercăm o măsură preventivă. Ceea ce au păţit alţii, tu poţi să nu păţeşti, dacă ocoleşti greşelile lor.

Se poate constata că Iisus a vorbit cu ucenicii Săi despre puterea dezastruoasă a păcatelor şi de transmisibilitatea lor în urmaşi, adevăr revelat primit de Moise în Muntele Sinai, astfel: -IEŞRE 20,5: “Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor care Mă urăsc pe Mine până la al treilea şi al patrulea neam, şi Mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele”.

Din această pericopă evanghelică putem constata care este deosebirea dintre noi şi Iisus. Iisus era şi este Dumnezeu. Mulţi n-au ştiut şi nici nu vor şti până la sfârşitul lumii că Iisus este Dumnezeu (pentru că nu vor să ştie). Vindecarea aceasta minunată a orbului din naştere face dovada dumnezeirii Lui şi-i arată omului marginile puterii şi ştiinţei sale. Până aici, ideea centrală a pericopei evanghelice este de a scoate în relief DUMNEZEIREA LUI IISUS HRISTOS, care este contestată (nu intrăm aici la evrei şi musulmani şi alte religii necreştine), ci la cei ce sunt orbi cu Biblia în mână – sectarii în general şi martorii lui Iehova în special, care propovăduiesc un Dumnezeu fără Hristos şi un Hristos fără Dumnezeu.

Dacă orbirea trupească este rea, orbirea sufletească este de-a dreptul extrem de periculoasă. Orbul trupeşte nu vede această lume, orbul sufleteşte nu va vedea viaţa veşnică. Oare ce gândesc cei ce în ajunul Duminicii Orbului din naştere, încearcă să întunece mintea acestui popor creştin cu marşul homosexualior, care consideră un astfel de păcat ca ceva normal şi nu o boală trupească, sufletească, dar mai ales mentală? Nu văd, nu ştiu, nu cunosc că Dumnezeu a lăsat ca fiinţa umană să se înmulţească prin relaţia bărbat-femeie.

În Sfânta Scriptură, de trei ori sunt menţionate dumnezeieştile cuvinte:
-FACERE 2,24: “De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa şi vor fi amândoi un singur trup”;
-MATEI 19,5-6: “Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl să şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un singur trup. Aşa încât nu mai sunt doi, ci un trup. Deci ceea ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă”;
-EFESENI 5,31-32: “De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa şi vor fi amîndoi un trup. Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică”.

Cu ajutorul Mântuitorului Hristos, luminaţi fiind de dumnezeieştile Sale învăţături, să ieşim din întunericul păcatelor şi aneştiinţei, pentru a intra în Cămara cea luminoasă a slavei Sale dumnezeieşti. AMIN. 

  Preot Gheorghe Salagian

 http://www.calauzaortodoxa.ro