Cum trebuie să postească creştinul ortodox?

Cinsteşte postul nu când te abţii de la mâncăruri, ci când fugi de păcate. Cel ce mărgineşte postul numai la abţinerea de la mâncăruri, acela mai cu seamă necinsteşte postul. Posteşti? Arată-mi-o prin faptele!

- Care fapte? , mă întrebi.

- Miluieşte pe sărac, împacă-te cu vrăjmaşul tău, vorbeşte de bine pe prietenul tău, nu-l invidia, nu te uita la frumuseţe femeiască. Să postească nu numai gura, ci şi ochii, şi urechile, şi picioarele, şi mâinile, toate mădularele trupului nostru. Să postească picioarele, îndepărtându-se de drumurile care duc la spectacole nelegiuite de teatru [sau de televizor]. Să postească ochii, fiind învăţaţi să nu-şi arunci niciodată privirile spre obrazuri frumoase, nici să iscodească frumuseţi străine. Vrei să spui că de aceea sunt făcuţi ochii, ca să privească? Da, de aceea! Dar dacă se uită la ce-i oprit, la ce-i nelegiuit, atunci privirea pângăreşte postul şi strică toată mântuirea sufletului. Dar dacă se uită la ce-i îngăduit de lege, la ceea ce întăreşte privirea, atunci privirea împodobeşte postul. Este cu totul nesăbuit ca atunci când e vorba de mâncăruri să te abţii, din pricina postului, chiar de la mâncăruri îngăduite, iar când e vorba de ochi să-i laşi să fugă la ce-i oprit. Nu mănânci carne? Să nu mănânci însă, nici să faci desfrânare cu ochii! Să postească şi urechile atunci când nu ascultă clevetirile şi bârfele. Că spune Dumnezeu: „Să nu asculţi cuvânt deşert“. Să postească şi gura de la cuvinte de ruşine şi de la ocări. Ce folos că nu mâncăm păsări şi peşti, dar muşcăm şi mâncăm din fraţi? Cel care bârfeşte şi vorbeşte de rău mănâncă de fapt carnea fratelui său, muşcă din trupul semenului său. De aceea şi Pavel striga, zicând: „Dacă vă muşcaţi şi vă mâncaţi unii pe alţii, vedeţi să nu vă nimiciţi unii pe alţii” (Galateni 5, 15). Nu ţi-ai înfipt dinţii în trupul semenului tău, dar ai înfipt în sufletul lui bârfeala, l-ai rănit vorbindu-l de rău şi ai pricinuit mii şi mii de rele şi ţie, şi lui, şi altora mulţi.

Când postim, nu ajunge să ne abţinem de la diferitele mâncăruri, ci trebuie să postim şi sufleteşte. Există şi primejdia ca ţinând posturile rânduite de Biserică, să nu avem folos. Din ce cauză? Pentru că ne ţinem departe de mâncăruri, dar nu de ţinem departe de păcat; nu mâncăm carne, dar mâncăm sufletele celor săraci; nu ne îmbătăm cu vin, dar ne îmbătăm cu poftele trupeşti; petrecem ziua în post, dar ne uităm la lucruri ruşinoase. În felul acesta pierdem folosul postului. De aceea, postul de mâncare trebuie însoţit de îndepărtarea de orice păcat, de rugăciune şi de lupta duhovnicească. Numai astfel vei aduce jertfă bine-plăcută Domnului şi vei avea mult folos.

Trebuie să vă reamintesc că nu numai călugării cu viaţă îngerească sunt însoţiţi de puterea postului, dar şi unii mireni, care zboară pe aripile lui până la înălţimi sfinte.

sursa: Sfântul Ioan Gură de Aur, „Omilii la statui”, p. 69-70

Măi, omule, nu te atinge!

Undeva în munţii României se nevoiesc trei călugări la un schit construi recent. Au un tractor cu care îşi fac aprovizionarea, căci locul este greu accesibil.

Într-o zi au chemat un taf care să le tragă doi stejari pe care-i tăiaseră şi să-i ducă la un gater pentru scândură. Pe când treceau prin satul din apropiere, s-a rupt un vârf de la un stejar şi a rămas pe marginea drumului. Părintele care venea cu tractorul în urma tafului, nu l-a observat. După plecarea lor, un om oarecare din sat, care acea casa nu departe de locul acela, văzând acel stejar, a vrut să-l taie şi să-l ducă acasă. Alt vecin, văzându-l, i-a zis: „Măi, omule, nu te atinge de lemnul acela, aparţine părinţilor de la schit şi o să ai probleme!”. „Lasă-i încolo de popi, că ăştia au de toate”, a zis el supărat.

Apucându-se de treabă, a încercat să taie lemnul, dar de la prima încercare a eşuat, deoarece i s-a rupt lanţul de la drujbă. Ducându-se acasă, a adus altă drujbă, dar şi aceasta s-a stricat. Pe când se chinuia el acolo, tocmai apăruse un copil de-al lui şi-i zice: „Tată, hai repede acasă că moare mama!” Întorcându-se acasă, soţia lui era pe moarte. A dus-o de urgenţă la spital şi a internat-o.

Vecinul lui, fiind un om de bună credinţă, i-a spus: „Măi,  omule, dacă vrei ca toate lucrurile să fie bune şi soţia să se însănătoşească, du-te la părinţii de la schit să-ţi citească câteva rugăciuni”.

Atunci omul  urcat la schit, şi şi-a cerut iertare de la părinţi, i-au citit câteva rugăciuni şi l-au binecuvântat.

Întorcându-se acasă, a doua zi i-a venit şi soţia de la spital, sănătoasă.

sursa: Monah Pimen Vlad, „Povestiri duhovniceşti”, Editura Bunavestire, Bacău, 2006, p. 2